... ce este important pentru mine si vreau sa impart cu voi.

marți, 25 februarie 2014

Diana Valeria Sorescu. 25.02.1987 - 06.11.2013. Si mereu in sufletul nostru...


Draga mea,

Este 25.02.2014. In dimineata asta ar fi trebuit sa pun mana pe telefon si sa iti spun “La Multi Ani, Dianita, cum e la 27?” si tu sa imi raspunzi, razand, pun pariu, “ Cum sa fie, fata, cum ma stii, sunt la fel.”. Dar NU... Nu am cum sa te sun, nu sunt telefoane sus, in cer. Totusi, sunt convinsa ca ma vezi, stii ce iti scriu, ne auzi, esti undeva... Ca si tine, cred in viata de dupa.

Imi programasem in minte ca astazi o sa fii cu noi la lansarea cartii tale. S-a amanat putin, dar va avea loc. Si esti cu noi oricum. Si ultima ta rugaminte a fost sa fim 3000 pe blog odata cu lansarea site-ului. Acum ai site lansat, ai 11.000 de oameni care te citesc online si vei avea o carte. Toate intamplate fara prezenta ta fizica. Cred ca plangi de emotie, frecandu-ti mainile, mahnita ca ai plecat prea devreme si totusi, bucuroasa ca sunt multi oameni care tin la tine, chiar daca nu toti au stiut sa arate. Tu sa ierti, stii ca suntem supusi greselii.
http://dianacuvanilie.ro/

Intreaga luna noiembrie, dupa ce ai plecat, am scris pe nerasuflate pagini in care m-am descarcat de socul celor intamplate si de frica. Tu stii, te-am rugat din prima zi sa nu vii sa ma sperii. Am dormit multe nopti cu lumina aprinsa. Stateam singura in casa si ma gandeam permanent la tine. Ma gandeam ce frumoasa erai in sacoul albastru, dormind cu zambetul pe buze. Parca ne spuneai tuturor sa stam linistiti, ca tu esti bine. Mi-a fost mult timp frica sa nu te asezi pe pat, langa mine, sa it simt mana pe umar... Stiu exact ce mi-ai fi spus: “Ralu, stai linistita, asa a vrut Dumnezeu”… Noiembrie a trecut, Decembrie a trecut, Ianuarie la fel... Nu ai venit sa ma sperii, dimpotriva, am ras impreuna in somn. Asta imi demonstreaza inca o data ca exista viata si dupa moarte. Tu stii de noi si de ceea ce gandim despre tine.

Initial, nu am vrut sa scriu pe blog, apoi mama ta mi-a spus ca i-ar placea sa postez ce simt si ce gandesc, pentru ca vrea sa citeasca. Apoi m-am gandit si eu ca te vreau in paginile mele virtuale, unde imi astern ganduri si trairi de tot felul. Cati ma vor intelege? Cati vor crede ca Dumnezeu a vrut, nu stiu exact din ce motiv, sa stam de vorba o groaza in ultima ta seara? Nu mai vorbisem de aproape o luna, am vazut reclama la periuta Oral-B si am zis ca “nu mai tine, trebuie sa ii spun Dianei ca ma gandesc mereu la ea cand vad reclama”. Si asa a inceput o lunga conversatie.... Imi scriai replica dupa replica, am ras, ne-am intristat, ne puneam sufletul pe tava asa cum nu mai facusem noi doua de mult. Si la un moment dat, nu ai mai scris nimic. Eu scriam acolo mult, scriam intruna, cum stii ca fac eu. Nu ai mai raspuns si am crezut ca ai adormit. Erai atat de obosita… De fapt, tu…

Tu poti sa intelegi ca eu nu inteleg? Poate cineva sa imi spuna de ce caut explicatii chiar si acum, chiar si acolo unde nu sunt sau de ce a trebuit sa pleci? Crede-ma ca astept sa scrii. Sunt constienta ca ai plecat, dar eu tot astept sa scrii de undeva, sa apara ceva pe site, sa trimiti pe o cale speciala. Nu au acolo, sus, macar o masina de scris si niste foi, ca sa le scrii, sa le parfumezi cu vanilie si sa le dai drumul?

Te-ai fi asteptat ca atatia oameni sa se gandeasca cu drag la tine? Si nu, nu cred ca este doar pentru ca nu mai esti, fizic, cu noi ci pentru ca asa suntem noi, oamenii, prosti. Si imi asum ca spun asta. Credem ca avem totul pentru vesnicie, ca meritam din plin tot ce ni se da, ba chiar si mai mult de atat. Nu suntem in stare sa spunem o vorba buna sau sa oferim un zambet din motivul ca “mie nu mi-a zis nimeni ceva frumos, eu de ce sa zic”. Ne pierdem in cliseele zilnice si uitam ca lucrurile cu adevarat importante, vesele si mai ales triste, se intampla cand te astepti mai putin si cat ai clipi din ochi. Astia suntem. Si apoi ne pare rau si ne trec prin minte sute de ganduri care incep cu “ce-ar fi fost daca”.

Pentru mine, Diana, ai plecat ca o lectie. Pe langa imensa durere si golul pe care l-ai lasat, eu cred ca nu este nimic intamplator. Ai asternut lectii de viata pe foi virtuale si ai coborat din “carusel” tot ca o lectie, pentru toti cei care au ramas in urma ta. Lectie sa avem mai multa grija de noi, sa nu fim superficiali, sa nu credem ca totul ni se cuvine, sa nu credem ca tot ce avem si pe cine avem nu se poate pierde intr-o clipa… Viata e un carusel, ne urcam si asteptam. Vrem sa fim mereu sus, nu ne place cand coboram, apoi, daca facem eforturi pentru inca o tura, suntem iar sus. Si totusi... nu noi conducem caruselul. Viteza si numarul de ture sunt stabilite inainte ca noi sa urcam prima data, suntem doar niste participanti... In fata unui astfel de moment, cum este plecarea ta, niciun indemn de genul “traieste clipa” sau “nu lasa pe maine ce poti face azi" nu mai este un cliseu. 


Il rog pe Dumnezeu sa te aiba in paza si lumina lui vesnica. Te rog pe tine sa privesti cu intelegere si zambetele tale dragalase catre noi. Eu iti trimit un pupic din ala apasat (specialitatea ta) si stiu ca intr-o zi o sa ne revedem si o sa mancam din nou, ca pe vremuri, cu Irina Loghin pe fundal, varza calita cu mamaliga coapta. (ciudata viata asta, ma uitam in arhiva noastra de conversatii, pe 17.04.2012 ne plangeam de programele incarcate, care nu se potrivesc ca sa ne vedem si ti-am spus, in gluma, ca intr-o viata viitoare poate reusim sa mai mancam mamaliga coapta impreuna. Se pare ca asa va fi.)


Ramas bun, Dianita, vesnic in sufletul nostru si in paginile tale cu piper si vanilie!



LATER EDIT: Pe 30.05.2014 s-a lansat cartea "Diana cu Vanilie - The Book".
Despre carte, evenimentul de lansare si sentimentele pe care mi le-a provocat am scris in postarea Sentimente si ganduri... Lansare carte "Diana cu Vanilie - The Book"